Arhivă pentru decembrie 2007

nostalgia de dupa nostalgie

Dacă vom închide uşa, dacă o vom încuia… să nu iasă… nu ne va servi la nimic. Oricum va răzbate. Dacă nu aici, atunci în altă parte, la sigur! Cu o nouă forţă… pe cît de tentantă şi debordantă, pe atît de.. periculoasă şi distrugătoare în esenţă. Totuşi, o iluzie frumoasă…!

Dacă n-ar fi o închisoare a minţii, nivelarea a tot şi toate! CRIMELE !

Reclame

abundenta

crestin democratie cu termenul de garantie expirat

identitate

„Comentarii la dinamici istorice ale fenomenelor identitare după Claude Dubar.”

În primul capitol din lucrarea „Criza identităţilor” Claude Dubar caracterizează „procesul de civilizare” („ucenicie progresivă a autocontrolului”) conturat de Norbert Elias, ca fiind o „reprezentare simplificatoare” şi lunecoasă pentru că nu putem „să întemeiem empiric acest gen de speculaţie”, deoarece „urmele lipsesc cu desăvîrşire”. Asta e, urmele lipsesc cu desăvîrşire! Atunci de ce nu am putea înainta o ipoteză pe cît de cunoscută, pe atît de neglijată, maxim tolerată – aceea a Eului-identitate ca chip şi asemănare a lui Dumnezeu?

Nimic mai potrivit aici ca citatele biblice: „Apoi Dumnezeu a zis: „Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră.” (Geneza 1, 26) sau „Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut” (Geneza1, 27). Ei bine, dacă omul este „chip” şi „asemănare” a lui Dumnezeu, atunci ce ipoteze identitare mai putem compila? Voi încerca în continuare să dezvolt optica identitară a unui Eu- chip şi asemănare a lui Dumnezeu cu tot ce decurge de aici, prin confruntarea a două modele: modelul religios de civilizare şi modelul laic de civilizare.

Pe lîngă Curte, modeul laic cel mai pertinent, adică palatul de la Versailles (N. Elias), există şi alte modele de civilizare care nu au rezistat „modei” sau au fost marginalizate din varii motive. Comunităţile călugărilor, mănăstirile, ordinele călugăreşti, se le zicem modele religioase de civilizare, căci aceste grupuri sociale dezvoltă, la rândul lor, nişte mecanisme de autocontrol inedite. Combinaţia „Eu-Noi” existentă în cadrul acestor modele este total diferită de cea reperată de Elias în modelul curtenesc. În cadrul comunităţilor religioase toţi sînt egali. Desigur că există o ierarhie, dar aceasta e una pur funcţională şi nu comportă avantaje materiale sau de prestigiu, or, toţi sînt copiii Domnului, iar stareţul, individul din fruntea comunităţii religioase se deosebeşte de ceilalţi doar prin faptul că se găseşte la o treaptă de desăvârşire duhovnicească superioară.

Apelative ca „alteţă” ori „maiestate”, „domn” ori ”doamnă” nu sunt utilizate, avem în schimb egalitarul „frate”. Uzanţe egale pentru toţi: acelaşi port, aceeaşi hrană, aceleaşi condiţii (aspre) de trai, acelaşi set de rugăciuni şi ritualuri (diferenţă fundamentală, or, societatea curtenească se bazează pe o eterogenitate de gesturi şi ritualuri integrate în sisteme complexe ierarhizate de sens şi capital social). Fără maniere alese, fără semne distinctive de orice fel în cadrul modelului. Modelul religios nu bagă nimănui pe gît autoconstrîngeri, vin cei ce simt chemarea, absolut voluntar. Nu are priză la public, nu se multiplică, modelul ordinelor călugăreşti, al mănăstirilor, al schiturilor şi variatelor sihăstrii rămîne a fi unul oarecum marginal. Aceasta se întîmplă din cîteva motive: primul este în capacitatea sistemului de a distribui merite şi recompense. Sistemul laic recompensează membrii săi cei mai distinşi aici şi acum, cu bunuri şi servicii palpabile, pe cînd comunitatea religioasă nu poate să promită mai mult decît speranţa unei recompense Dincolo, a unei mîntuiri sai iertări, „daruri” deşi preţioase totuşi nevăzute, impalpabile şi … nesigure pentru cei ce nu cred. Cu atât mai mult cu cât însuşi faptul de a te închide într-o mănăstire nu garantează nicidecum mântuirea pe lumea cealaltă.

Diferenţa constă nu doar în modul de conduită, care la suprafaţă se poate uşor confunda cu alte instituţii, ci în valori şi mai ales în scop.

În cadrul modelului laic de civilizare cu cît mai bogat devine cineva, cu atît mai mult se îmbunătăţeşte ierarhic statutul său; cu cît mai multă putere deţine regele, cu atît mai multe mijloace de (auto)constrîngere-civilizare posedă şi aplică. Celui care obţine performanţe înalte în ale autoconstrîngerii i se deschid noi perspective, posibilităţi, îi sînt garantate într-un fel. A nu te autotempera înseamnă a suporta pe loc, într-un mod sau altul, consecinţele. În modelul religios a respecta toate regulile mănăstireşti, a trăi pentru suflet, încă nu garantează mîntuirea. Îndemnul la trezvie este mereu actual, întotdeauna existînd riscul de a nu te mîntui, spre deosebire de sistemul laic unde sunt posibile şmecherii, înşelătorii, abuzuri şi ocolire „în mod civilizat” a sistemului formal de reguli.

Pe cînd în cadrul modelului religios, toţi sînt egali, iar pedeapsa e personalizată după puterile fiecăruia; pedeapsa cea mai convingătoare fiind cea a bunătăţii, a înţelegerii, a iertării mai mult decît atît, învăţătorul poate spăla picioarele elevului său, fapt care nu este considerat ruşinos. Cel mai mare dintre ei trebuie să se comporte ca şi cum ar fi cel mai mic, în timp ce stăpînul trebuie, în virtutea iubirii aproapelui, să devină sluga robului său. Patericul egiptean zice că dacă un frate adoarme în timpul slujbei, celălalt nu-l va deştepta cu mustrări, nu-i va rîndui canon, dimpotrivă „voi pune genunchiul meu ca să odihnesc pe fratele”- postulatul iubirii şi slujirii aproapelui.

În cadrul societăţii laice sîntem chemaţi să luăm în serios managementul emoţiilor, să urmărim un control strict al acestora combinat cu respectarea codului bunelor maniere, cu ultimele ajustări, pentru a crea impresii bune, a face carieră şi a reuşi în viaţa personală, etc., or în modelul religios tocmai asta contează – ceea ce simţi cu adevărat. Mărturisirea nu doar a păcatelor efective, ci şi, la o etapă mai avansată a treptelor duhovniceşti, a sentimentelor proprii şi lupta cu cele negative prin rugăciune mai ales.

În concluzie, modelul religios nu a reuşit să se impună pe termen lung, din motive elucidate mai sus. Modelele laice, care acuma sînt în criză ar putea oferi o unică şansă de revenire în scenă a modelului religios. Acesta poate fi acceptat integral sau în parte, subliniindu-se mai cu seamă dimensiunea morală (modelele laice sînt „neutre” din punct de vedere etic şi nu se preocupă de valori, ci de procese tehnice) şi cea non-materială, afectivă chiar.


Top Clicks

  • Niciunul

Pagini

Blog Stats

  • 7.650 hits
decembrie 2007
L M M J V S D
« nov.   ian. »
 12
3456789
10111213141516
17181920212223
24252627282930
31  
Reclame